Amintiri despre Delavrancea - Mihail Sadoveanu
de Mihail Sadoveanu
Mi se infatiseaza astazi un fericit prilej, ca sa pot marturisi pentru marele Delavrancea toata admiratia ce se cuvine unuia dintre cei mai straluciti artisti ce am avut si toata dragostea la care a avut drept unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut in viata.
Artistul il cunoasteti.
Nuvelele lui, Sultanica, Trubadurul, Parazitii aparute acum 30 ori 40 de ani, au facut pe timpuri valva. Altele - Intre vis si vieata - si unele Povesti aparute mai tarziu l-au clasat definitiv ca un stilist de o delicateta rara. Fragmente din Hagi-Tudose, schitele Bunicul, Bunica si povestea Departe-Departe sunt bucati de antologie - flori fara de moarte.
Discursurile lui, pline de miscare si pasiune, au incantat si cutremurat o generatie. Cetite azi, aceste discursuri ne misca mai putin. Pe de o parte cuprinsul lor nu mai raspunde preocuparilor noastre de acum; dar mai ales le lipseste acel element dinamic care era insusi oratorul cu infatisarea lui leonina, cu capu-i viforos si miscarile fulgerate, cu acea voce mladioasa si vibranta care mergea de la cantec pana la tunet.
Dupa o lunga pauza - consacrata politicii, in care a inregistrat succese - artistul apare iarasi ca un meteor, starnic zarva si cunoscand o noua celebritate. La inceputul primului deceniu al acestui veac ne da furmoasa lui trilogie: Apus de soare, Viforul si Luceafarul. S-a produs in opinia publica o senzatie si o miscare - pe care n-o provoaca decat operele tari. Cu toate obiectiile care se pot face din punct de vedere al artei scenice - acesto tablouri din trecutul Moldovei - eu ma simtesc totdeauna infiorat cand le vad ori le recitesc, pentru ca de la un capat la altul sunt strabatute nu numai de acea lumina de arta care-i era proprie lui Delvrancea, ci mai ales fiindca pulseaza de o dragoste nemarginita pentru trecutul nostru si pentru acest tragic pamant. Multi dintre dumneavoastra isi vor aminti desigur actul I din Luceafarul: Petru-Rares Voievod, dupa ani de pribegie si suferinti, calca in sfarsit iarasi hotarul, se opreste, se inchina, ingenunche si saruta pamantul in care-i dorm stramosii. Atuncea rosteste el cuvinte de un lirism arzator. Totdeauna le-am ascultat cu bataie de inima.
Cunosc zambetul unora dintre contemporanii mei fata de acest sentimentalism. Moda ii face sa ia anumite atitudini fata de ceea ce ar parea o imbatare pentru vorbe deserte. Acesti oameni care afecteaza o superioritate intelectuala si se alatura rictusului unei infirmitati la moda se simt desfacuti de povara trecutului s-a mortilor. In realitate n-au ochi pentru tot ce ne inconjoara si urechi pentru ce vine din veacuri. Fiecare neam avand o evolutie proprie s-un stigmat propriu se dezvolta potrivit cu un destin propriu si cuprinde in el viata latenta a generatiilor cazute. De aceea unii zambim si plangem, intrand in armonia fatala a rasei si a pamantului. Altii se cred superiori pentru ca n-au radacinile noastre vii.
Mi-i drag sa vi-l reamintesc pe Delavrancea conferentiar; pentru ca si de la el am invatat a privi cu atentie si cu pietate inspre depozitul sacru al literaturii populaare. Eram inca un copil in ultimele clase ale liceului National, cand am auzit pe Delavrancea rostindu-si conferinta lui despre Poezie populara. Este in aceasta conferinta un pasagiu in care Delavrancea analizeaza frumusetile artistice din balada lui Corbea. Asa de delicat le desprindea si le facea sa straluceasca, parca insira si desira juvaeruri, cu grija, cu pricepere, cu iubire de cunoscator, cu un sentiment de evlavie pentru trecut si pentru neamul nemuritor, ale carui particele tranzitorii suntem.
Admiratia si dragostea mea pentru Delavrancea sunt vechi, Eram in clasa a treia gimnaziala in Folticeni - sunt multi ani de atuncea, nici nu vreau sa mai numar - cand, intr-un mare proces la curtea cu juri, s-a anuntat ca vine Delavrancea. O doamna din lumea buna pusese arsenic in cafeaua sotului sau. Sotul nu murise. Victima a acelui zeu minor si legat la ochi de pe urma caruia suferim toti, doamna isi alesese cel mai celebru avocat al timpului in penal. Imi aduc aminte ce rumoare pe un vorbitor asa de maiestrit si asa de patetic. Atunci l-am admirat intaia oara. Avenit, a vazut si-a biruit. Pe urma, tot in Folticeni l-am mai vazut, venind la prieteni ai sai in vacantele vechi, in tovarasia lui Vlahuta.
Ne desparteau douazeci si doi de ani. Am ajuns insa cu timpul sa ma apropii de el. Avea pentru mine un sentiment de frate mai mare, dispus sa ocroteasca si sa sprijine in mine ceea ce era comun in noi - dragostea de trecut, de popor si de poezia populara. Glasul lui Delavrancea s-a ridicat intai pentru mine cand am fost propus - inca inainte de primul razboi mondial membru corespondent al Academiei.
In vremea razboiului m-am apropiat si mai mult de el. Ne-am intalnit in Iasii refugiului si-l vedeam zilnic la redactia gazetei Romania. Pentru noi toti cei care eram adunati in redactia Romaniei. Delavrancea era "nenea Barbu". Il intampinam cu bucurie catre ceasul amiezii cand venea sa ne ceara ultimele vesti de pe campul de razboi.
Chiar din primele zile ale acestei tovarasii, in care el aducea un suflet inca tanar, ne fagadui colanorarea; si se tinu de cuvant. Ultimele lui vorbe scrise au aparut in coloanele Romaniei. Nu va cer alta plata, baieti, mi-a spus el zambind, decat o pareche de bocanci pentru pribegia mea. Sfarsitul calatoriei lui insa nu era indepartat; si bocancii aceia au fost cei din urma. Era impovarat de griji si de vestile rele ale acelor zile dramatice. Gasea o mangaiere in dragostea si prietenia celor mai tineri decat el, care, in chip absurd, nu vedeau inainte decat o primavara de biruinta. Eram imbracat in uniforma de ofiter si eram conducatorul gazetei. Delavrancea ma prindea totdeauna cu o porecla afabila: "capitane Mihai", cu un accent de bunatate, care a ramas viu in mine si acum dupa zece ani de la plecarea lui dintre noi.
Aici, in Iasii pribegiei si ai unirii, Delavrancea si-a incliat capul lui in aureola alba. Ca dupa o naprasnica truda a intristarii a ingenunchiat si si-a dat obstescul sfarsit. A fost pentru noi toti o rgea lovitura. Caci il vazusem o zi, doua inainte; s-acuma dintrodata plutea spre ostrovul mortii. L-am petrecut la Eternitatea si l-am incredintat taranei, care-i mama noastra a tuturor. In fiecare an, cand canta cucul intr-o primavara noua, unii dintre prietinii ramasi in Iasi ne ducem sa vedem locul inverzit cu merisor si inflorit albastru. Acolo am ingropat ceea ce a fost mai ales o inima.
(1927)
Amintiri despre Delavrancea - Mihail Sadoveanu
Aceasta pagina a fost accesata de 2980 ori.
